Despre capsuni, deseuri si nemultumirile Comisiei Europene

Am primit, acum cateva zile, raspunsul comisarului de Mediu Potočnik la interpelarea mea mai veche legata de deseurile din plastic din Huelva, venita in urma delegatiei europarlamentare desfasurata acolo in luna iunie. Practic, atrageam atentia Comisiei Europene ca “a devenit o obisnuinta ca folii din plastic voluminoase, care sunt folosite la amplasarea de sere provizorii sub care cresc culturile, sa fie pur si simplu aruncate. Containere uzate din material plastic pentru pesticide, care contin substante toxice, sunt de asemenea aruncate in multe regiuni. Aceste cantitati mari de deseuri din plastic nu sunt tratate (desi uneori sunt arse, creand un risc in plus de incendii de padure), ci sunt lasate sa polueze zona din jur”.

Raspunsul incepe cu o precizare probabil politicoasa la adresa Spaniei: “Pana acum, Comisia nu a intalnit nicio dovada ca foliile din plastic utilizate in agricultura in regiunea respectiva, odata ce devin deșeuri, nu ar fi supuse unui tratament corespunzator, dupa cum prevede legislatia europeana in domeniul deseurilor”. Ii voi trimite eu dlui comisar dovezile de care are nevoie:

Parcurgand insa intregul raspuns, am avut placuta surpriza de a nu mi se mai transmite – ca in alte cazuri – “situatia e sub control, exista legi si institutii care se ocupa de asta, iar daca lucrurile nu merg, e vina statului membru”. De aceasta data, comisarul Potočnik recunoaste – cu un ton aproape revoltat! – ca problema deseurilor, desi este guvernata de o directiva europeana, nu este gestionata in mod corect pe teritoriul statelor membre:

“Comisia are cunostinta, in urma unui mare numar de plangeri, de faptul ca in intreaga Uniune Europeana exista deficiente grave de implementare (a Directivei 2006/12/CE privind deseurile)”.

De ce nu face Comisia mai mult pentru a indrepta lucrurile? Fiindca, adauga reprezentantul sau (anticipand, probabil intrebarea):

“Comisia este dependenta de disponibilitatea de a coopera a statului membru. (…) Desi statele membre au obligatia de a sprijini Comisia in spiritul bunei cooperari, lipsa competentelor proprii de investigare devine un impediment din ce in ce mai serios pentru Comisie in indeplinirea functiei sale de gardian al tratatului”.

Dincolo de subiectul initial al interpelarii mele – problema generata de serele de capsuni – situatia este una generalizata, la nivelul intregii UE, fapt acceptat si in comunicarea oficiala pe care am primit-o:

“Numarul in mod constant foarte ridicat de depozite de deseuri, care nu indeplinesc standardele sau sunt ilegale, existent in Europa, precum si numarul ridicat de transporturi ilegale de deseuri arata ca devin din ce in ce mai urgente masuri noi si mai eficace pentru o implementare mai buna”.

Iar problema deseurilor nu este, probabil, mai eficient ilustrata in niciun alt stat membru asa cum este in Romania, unde muntii de gunoaie din localitati si din vecinatatea lor, dar si de pe campuri sau de pe plaje ori deversarile ilegale in rauri au devenit parte din peisaj. Actiuni precum Let’s do it Romania sunt admirabile (si le sustin din toata inima), dar rezolvarea pe termen lung este una singura: aplicarea ferma a legilor.

Voi sprijini, la Bruxelles, infiintarea unei agentii de implementare a legislatiei din domeniul deseurilor, investita cu competente de investigare, instrument pe care Comisia si-l doreste pentru a face cu adevarat curatenie in UE. Sunt state membre pentru care, din nefericire, existenta regulilor nu este decat un detaliu, si tocmai de aceea e nevoie de un organism european care sa realizeze controale si inspectii si sa propuna sanctiuni.

Anti Fast Food. Un razboi imposibil?

Cu cateva saptamani in urma, am adresat Comisiei Europene o interpelare legata de problema jucariilor oferite impreuna cu produse fast-food. Pe scurt, considerand ca aceasta tehnica de marketing este, in esenta, o forma de manipulare a copiilor, asociind un obiect drag lor (jucaria) cu un produs alimentar nociv pentru sanatatea lor (prin continutul mare de grasimi, sare si zahar), am cerut Comisiei sa ia in calcul reglementarea mai stricta a advertising-ului adresat copiilor.

Am avut surpriza de a primi un raspuns ambiguu si neangajant din partea executivului european.

Am aflat, din textul acestuia, cum Comisia este “constienta de recursul la psihologie comportamentala in tehnicile de marketing”, inclusiv in raportarea la copii. Mi se transmite, prin intermendiului comisarului pentru Sanatate, John Dalli, ca advertising-ul la produse alimentare si bauturi non-alcoolice adresat copiilor este tratat special in Directiva serviciilor media audiovizuale, care solicita statelor membre si comisiei sa “promoveze auto-reglementarea in interiorul industriei de media”, dar nu exclude nici reglementari venite de la nivelul statelor membre.

Aflu, mai departe, ca in 2007, 11 companii majore producatoare de alimente si bauturi si-au anuntat angajamentul comun de a schimba modul in care se adreseaza publicitar catre copii, prin intermediul EU Pledge. Cu toate acestea comisarul admite ca EU Pledge nu acopera toate metodele de marketing vizate de intrebarea mea.

In cadrul unui raport mai larg care priveste rezultatele strategiei pentru nutritie, care va fi publicat spre finalul anului 2010, vor fi evaluate si masurile luate de industrie. Insa CE nu are in vedere consultari cu statele membre pe aceasta tema, si nici sa lanseze vreo initiativa in materie in viitorul apropiat.

In legatura cu impunerea unor reguli din sfera dietei sanatoase in cadrul publicitatii adresate copiilor, Comisia considera ca “nu e nevoie de restrictii in privinta advertising-ului, cata vreme industria se angajeaza la advertising responsabil”. Industria “ar trebui sa dezvolte coduri relevante de conduita si autoritatile publice ar trebui sa sustina aceste initiative si sa intervina doar daca auto-reglementarea nu este eficienta”. Si, daca nu era de ajuns, “statele membre au obligatia sa incurajeze media audiovizuala sa creeze coduri de conduita destinate comunicarii comerciale adresate copiilor in privinta alimentelor bogate in grasimi, sare si zahar”.

Mai mult, in 2009 CE a organizat chiar un workshop pe aceasta tema, si va mai organiza unul, in octombrie 2010!

Care este, deci, pe scurt, raspunsul Comisiei la ingrijorarea legata de promovarea agresiva a produselor fast-food catre copii? Il sintetizez:

1. Industria publicitara si audiovizuala trebuie sa se reglementeze. Cu alte cuvinte, intr-o perioada de criza, in care oricum bugetele pentru publicitate se diminueaza, televiziunile, revistele, companiile de publicitate ar trebui sa se gandeasca atent inainte de a primi comanda unui client din industria fast-food si sa refuze politicos sa promoveze produse considerate nocive pentru copii. Ar fi frumos si chiar posibil, daca am trai in povestile cu poze pe care le adora fetita mea.
2. Companiile producatoare de fast-food semneaza angajamente simbolice iar Comisia organizeaza workshop-uri in care se dezbat intens aceste probleme. Timp in care milioane de copii continua sa consume bauturi dulci si hamburgeri, si ajung sa sufere de obezitate, condamnandu-si corpul, pe viata, la vulnerabiliti si probleme medicale.
3. Fiecare stat ar trebui sa incurajeze presa “sa creeze coduri de conduita destinate comunicarii comerciale adresate copiilor in privinta alimentelor bogate in grasimi, sare si zahar”. Reiau integral pasajul fiindca nici eu nu stiu ce ar trebui sa inteleg din el. Ca e nevoie de si mai multe “angajamente” formale (i. e. tot artificii publicitare, in fond) luate de companiile din domeniu, cu acelasi entuziasm cu care semneaza si marile contracte de publicitate, destinate inclusiv copiilor?
4. Comisia nu se gandeste ca publicitatea adresata copiilor are nevoie de mai multe reglementari decat in prezent. Dar vorbeste, de cate ori poate, pe toate vocile oficialilor sai responsabili de sanatate, despre cat de grava e problema obezitatii si cat de urgent e sa luam masuri. Ce fel de masuri? Greu de spus, fiindca o masura logica, precum reglementarea mai stricta a promovarii unora dintre produsele responsabile de aceasta situatie nu este considerata necesara “in viitorul apropiat”.

Din pacate, adevarata concluzie este aceea ca piata dicteaza in continuare, iar reguli necesare sunt evitate de teama de a deranja interesele comerciale ale marilor actori comerciali din domeniul fast-food. Seamana oarecum cu situatia din SUA, unde campania initiata de Michelle Obama impotriva obezitatii se numeste “Let’s Move” si nu “Let’s Stop Eating Junk Food”, de exemplu. Nu reglementam ceva esential pentru sanatatea generatiilor viitoare, insa avem timp si disponibilitate sa scriem legi pe alocuri absurde (va amintiti cum, pana anul trecut, castravetii “europeni” nu aveau voie sa fie mai strambi, mai lungi sau mai verzi decat standardul de la Bruxelles).

Singura solutie intr-un tablou atat de complicat?

Implicarea tenace.

Hrana sanatoasa prin lege

Foto: Amy Sancetta/AP/Guardian

Comisia de educatie a Camerei Reprezentantilor din SUA a adoptat asa-numita lege pentru “imbunatatirea alimentatiei copiilor americani”, un pas considerat revolutionar in lupta impotriva obezitatii in randul copiilor. Actul – care va fi dezbatut ulterior in plen – urmareste cresterea calitatii hranei oferite copiilor in scoli, iar pentru a atinge acest scop se doreste cresterea bugetului pentru mesele scolare, dar si ridicarea nivelului sigurantei alimentare in scoli. Un element foarte important al proiectului este coordonarea dintre scoli si fermierii locali, in incercarea de a aduce pe masa scolarilor cat mai multe produse proaspete, produse in regiune.

O miza importanta este si mentinerea autoritatii scolilor asupra automatelor care vand produse alimentare – evident, sucuri carbogazoase dulci, sau celebrele snacks cu mare continut de sodiu. Eforturile de a controla migratia copiilor in pauze catre aceste automate s-au facut, de altfel, in multe state americane, insa profesorii implicati in aceste initiative aseamana aceasta actiune cu o incercare de “reeducare”. Procesul de scoatere a “caloriilor goale” din alimentatia copiilor este unul lent si dificil: in 34 de state, procentul scolilor care au interzis aceste produse a crescut in doi ani de la 46% pana la 64%. Totul depinde de curajul si determinarea comunitatilor locale. In San Francisco, de exemplu, produsele junk-food au fost interzise in scoli, elevii avand acces, in schimb, la bauturi precum sucuri de fructe neindulcite sau lapte.

Cat de grava este problema? Potrivit autoritatilor medicale americane, mai mult de 10% din caloriile acumulate de copii provin din grasimi saturate, hrana lor contine mai putin de doua treimi din cantitatea utila de calciu si de doua ori mai multa sare decat ar fi recomandat. In plus, peste un sfert din caloriile ingerate provin din zahar.

Desigur, scepticii se vor gandi ca situatia din Statele Unite este incomparabil mai grava decat cea cu care ne confruntam noi, de exemplu; in fond, unul din cinci copii americani sufera de obezitate, in timp ce la noi cifrele oficiale sunt mult mai blande. Nici macar nu le amintesc aici, din simplul motiv ca nu am incredere in corectitudinea lor: cum as putea avea, cata vreme exista inca localitati romanesti fara dispensare sau fara acces facil la un medic? Sistemul sanitar subfinantat nu poate avea o evidenta clara a problemelor de nutritie de care sufera copiii, mai ales ca in Romania nutritia nici macar nu este o preocupare pentru autoritati.

In opinia mea, Uniunea Europeana are nevoie sa-si creeze un model propriu de reguli privind alimentatia copiilor, incepand cu un ghid al alimentatiei prescolarului – care sa fie urmat atat de gradinite (supuse controalelor pentru a verifica rigurozitatea cu care il respecta), dar si de parinti si familie, si continuand cu informarea si educarea nutritionala a adultilor, parinti sau nu. Mi-e teama insa ca, si in cazul in care la Bruxelles se va coagula un asemenea corp legislativ structurat, Romania va alege sa aplice regulile asa cum o face si in prezent – adica deficitar. Schema Fructe in scoli este un precedent care vorbeste de la sine.