Propaganda de stat la teatrul de papusi

Toata lumea stie povestea clasica a lui Carlo Goldoni si generatii intregi de copii sunt incantati de aceleasi aventuri, care-si pastreaza peste timp candoarea si emotia. Am dus-o pe fetita mea cu bucurie la Teatrul Tandarica, asteptand sa-i vad reactiile cand va face cunostinta cu personajul si intamplarile. Dar nu eram deloc pregatita pentru ce a urmat.

Mi s-a parut ce e ceva in neregula atunci cand, intalnindu-se cu vulpea si motanul, Pinocchio se prezinta sfios: “sunt baiatul lui Geppetto”, si primeste replica: “Dar cine e Geppetto? Senator, parlamentar…?” Judecati si voi daca tusa aceasta imbogateste semnificatia scenei: mie nu mi s-a parut.

Apoi, celebrul pasaj in care copiilor le este prezentata Tara jucariilor este transformat intr-o versiune cu papusi a unui discurs de-al premierului Boc. Aflam astfel ca taramul de vis este un spatiu al dulciurilor si jocurilor nesfarsite, locul unde nu trebuie sa faci nimic – asa ca bugetarii. Bugetarii care nu muncesc, dar primesc bani. Am inghetat la aceasta replica si am inceput sa caut pe undeva vreun afis pe care sa scrie “cu sprijinul Palatului Victoria”.

Am plecat din sala – odata cu multi alti parinti – atunci cand pe scena a aparut… Moartea, in doua exemplare, ambele dotate cu cate o coasa. Probabil o metafora a reformelor actuale…

Pinocchio este o poveste menita sa-i invete pe cei mici ca a fi diferit nu e un lucru rau, ca fiecare are talente si calitati de care trebuie sa fie mandru si ca dragostea parintilor ii va insoti mereu. Intr-un contrast jalnic, versiunea pe care tocmai am vazut-o la teatrul de papusi bucurestean e menita sa le transmita parintilor ca taierile de pensii si salarii ale guvernului actual sunt bune si justificate, iar mesajul impotriva clasei politice consacrat de presedintele tarii este impartasit inclusiv de personajele de poveste.

Nu stiu daca aceasta a fost intentia autorilor acestei adaptari (oricum, astfel de comentarii nu-si au rostul intr-o poveste pentru copii, perfecta asa cum e) sau acestia pur si simplu s-au lasat dusi de valul propagandei oficiale, fara a folosi filtrul gandirii si judecatii personale. Rezultatul este , in orice caz, acelasi: un spectacol care masacreaza fermecatoarea istorisire originala, din cauza unor aluzii politice absolut deplasate, imposibil de inteles de catre copii si imposibil de digerat de catre parinti. Probabil ca, daca ar fi fost in sala, premierul Boc ar fi aplaudat in picioare. Ar fi fost singurul…

Politizarea s-a intins in ultimii ani peste Romania ca un virus. Aproape totul este perceput sau interpretat in cheie politica. Daca “lenea” bugetarilor isi gaseste loc pana si la teatrul de papusi, atunci absurdul a depasit deja limitele imaginabile.

Ma intreb cu disperare cum au trait acest spectacol doamnele educatoare si invatatoare, prezente in sala alaturi de grupurile de copii, care – amenintate oricum ca li se taie micul salariu cu 25% – s-au vazut “demascate” de tribunalul papusilor fiindca nu fac nimic, in timp ce statul le asigura un trai indestulat…

Doctrina umilirii

Codrin Scutaru mi-a adresat invitatia de a transmite un mesaj profesorilor umiliti in aceste zile – si in acesti ani – de un guvern absurd. Ii multumesc pentru initiativa. Urmaresc atent loviturile repetate administrate cadrelor didactice. Acea fraza a ministrului Funeriu m-a revoltat, dar nu m-a surprins. Pana la urma, vorbim de persoana care a decis inchiderea multor scoli (probabil dupa un pas de esantionare aleator), ca sa se faca economii la buget. Asta intr-o tara unde, se stie, scolile sunt insuficiente.

In ianuarie, i-am adresat aceluiasi ministru o scrisoare deschisa fiindca aflasem, dintr-un apel disperat al unei doamne invatatoare, ca Scoala 11 din Hunedoara ar trebui sa-si inchida portile, pentru a se comasa cu o alta scoala din oras. Copiii aceia fusesera invitatii mei la Bruxelles, fiindca facusem parte din juriul unui concurs de mediu pe care ei l-au castigat cu felicitari. Au fost premiati fiindca au venit cu un plan de infrumusetare a Gradinii Castelului Corvinilor, de ecologizare a zonei si, nu in ultimul rand, de amenajare a curtii scolii lor. La cateva luni dupa acea veste buna, au aflat ca ministerul, cu inteligenta si grija fata de educatie, vrea sa le desfiinteze scoala (modernizata prin contributia parintilor), comasand-o cu alta unitate de invatamant, pentru a crea o scoala noua, cu 900 de elevi.

 Spuneam, in acel apel: “Elevii sunt prea mici sa-si aminteasca educatia ‘in schimburi’; eu insa mi-o amintesc prea bine, si imi este aproape imposibil sa inteleg de ce, in anul 2010, in Romania membra a Uniunii Europene, ar trebui sa ne intoarcem la conditii pe care le credeam ingropate in trecutul comunist. Nu cunosc nici principiile, nici intentiile din spatele reformei educatiei dorite de actualul executiv, dar stiu sigur ca estimata inchidere a 5 din cele 10 scoli generale ale orasului Hunedoara nu se poate chema reforma, ci sacrificare, cu buna stiinta, a viitorului copiilor hunedoreni. Din moment ce exista fonduri pentru promovarea turismului, pentru primele imense din administratie sau pentru bugetele enorme ale serviciilor secrete, nu se poate sa nu existe bani si pentru supravietuirea unor scoli pline de copii. Niciun stat european nu sacrifica educatia, nici macar in fata celei mai cumplite crize economice. Nicio reforma nu poate incepe cu inchiderea scolilor, comasarea claselor sau taieri din salariile profesorilor”.

Intr-un mesaj emotionant, Codrin Scutaru spune un adevar dur, chiar si in aceasta perioada de criza care tinde sa relativizeze sensurile: “Nimeni nu va poate lua creierul si puterea de a intelege realitatea”. Mama mea e profesoara si, privind-o, am invatat de mica sa respect efortul, caldura si atentia cu care un cadru didactic innobileaza tot ceea ce face, dar si dragostea simpla fata de copii, camuflata – uneori stangace, alteori convingator – sub masca autoritatii. Stiu bine cum traieste un cadru didactic astazi, si in ce conditii munceste, dupa cum stiu la fel de bine cat de putine sanse are un copil sa primeasca o educatie potrivita fara eforturile financiare suplimentare ale parintilor, intr-un stat cu educatie “gratuita”. Stiu ca adesea singura resursa care ii hraneste pe profesori este sufletul, fiindca salariul se termina mult prea repede. Si mai stiu ca nu asta e Romania normala.

Astazi, la putere nu se afla un nume sau o initiala, cu liniuta sau fara, ci anormalitatea. Iar anormalitatea va naste noi generatii de umiliti. Daca ii vom permite.