„Imi pare rau”, „te ascult”, „poti sa realizezi ce ti-ai propus”.

Nu sunt citate dintr-un discurs motivational si nici replici de telenovela. Sunt vorbe pe care fiecare copil isi doreste sa le auda, mai ales in momente dificile emotional, de la parintii lui. Sunt forme prin care parintii le arata ca ii trateaza si ii respecta ca pe niste adulti (indiferent de varsta lor), si sunt gesturi de incurajare cu ecou foarte puternic.

Aceste ganduri nu au legatura directa cu cazul Bodnariu, intens dezbatut (pe buna dreptate) in aceste luni. Nici nu vin din partea unui specialist in psihologie, pedagogie sau alta specialitate similara. Sunt gandurile unui parinte care isi doreste sa creasca un copil echilibrat, increzator in fortele proprii, care-si intelege drepturile si limitele.

Cazul Bodnariu este insa cel care a deschis o discutie necesara in societatea noastra. Nu vreau aici sa ma pronunt cu privire la acest caz, deoarece nu cunosc detaliile concrete ale cazului (si nu cred ca e cineva din afara persoanelor direct implicate in evenimente care sa le cunoasca). Nu imi exprim pareri cu privire la vinovati, pentru ca numai o instanta legitima si avand toate informatiile poate face acest lucru, sub imperiul legii.

Ne-a dat insa tuturor prilejul sa reflectam atent la doua teme despre care se discuta rar in spatiul public. Si despre aceste teme as vrea sa vorbesc, fara a ma referi la cazul Bodnariu, in privinta caruia, repet, nu vreau si nu pot sa ma pronunt. Continuă să citești „Un razboi sangeros cu victime inocente”